Sa nu uiti Darie...

Scaunele

2011-11-14T13:32:00.000-08:00

Azi am fost la teatru, la Scaunele. Seara a inceput ionescian: am ajuns la Sala Liviu Ciulei a Teatrului Bulandra (desi pe bilete scria evident ‘Toma Caragiu’). Am prins rapid un taxi si dupa ce soferul a fortat cateva semafoare, am reusit sa ajungem in 8 minute. Fix la timp. Cand am coborat din taxi, soferul ne-a urat vizionare placuta…‘Eh, o sa vedem cat de placut poate sa fie, e teatru absurd’ ‘Pai si de ce v-ati dus?’ ‘Din greseala’. Cam asta era sentimentul meu cand am intrat in sala..Niciodata nu am reusit sa-l inteleg pe Ionesco..accentele lui tragic-comice nu reuseau sa ajunga la mine. Pur si simplu refuzam sa acced la absurd. Poate pentru ca e absurd sa ti se ceara la 18 ani sa citesti Cantareata cheala. De fapt, teatrul absurd nu se citeste (de oricine). Oana Pellea si Razvan Vasilescu m-au facut sa realizez asta. Pentru prima data l-am inteles pe Ionesco, i-am compatimit si am plans pentru cei doi batranei care-si traiau in comun schizofrenia, singuratatea, frustrarea, neimplinirea, esecul in doi…’Ce talentat eşti. Dacă aveai şi tu un dram de ambiţie în viaţă, ai fi ajuns rege şef,ziarist şef, actor şef, mareşal şef..’

Daca in anii ’50 piesele lui Ionesco erau o preinchipuire a unei realitati pe care nimeni n-o prea intelegea/interioriza, acum traim aceasta realitate. Nevropati, isterici, avizi de putere si de titluri, imbatati de prestigiu si recunoastere ne pierdem in stereotipii si amabilitati. Nici nu stim cum am ajuns sa ne dorim sa vorbim cu orice pret, cum am primit convingerea ca ‘avem un mesaj’ pe care trebuie sa-l transmitem tuturor, ‘sa salvam lumea’. Dintr-o data luam rolul Mantuitorului, devenim absolut indispensabili pentru omenire. Luam rolul asta din lipsa dreptei masuri, din pura si nebuneasca mandrie, dar ne lipseste dragostea, suntem singuri, certati cu cei din jur, certati cu noi, avand in acelasi timp un adanc sentiment de ratare. De fapt, mesajul transmis de cei doi batranei este pe cat de simplu, pe atat de cutremurator: pentru ca ne-am neglijat sufletul, ne-am uzat spiritual, traim in intuneric, in singuratate, in absurd, ‘sutem resturile omenirii’..

Piesa asta a inseamnat o ora jumatate de confruntare brutala cu toate bolile sufletului nostru, capturati in mintea plina de umor negru a unor batranei schizoizi. Nici n-am fi rezistat mai mult de atat. Ca un adevarat maestru, Ionesco 'ne-a citit' si s-a oprit la timp...'Adio puisor!'

Ne simpatizam cat de cat

2011-02-05T11:49:00.000-08:00

Asta seara, dupa masa, am devenit din nou filozofi. Am concluzionat ca oamenii spun prea usor "te iubesc" si de cele mai multe ori cand spun asta sunt indrumati de sentimente conexe iubirii adevarate - atractia, admiratia, dorinta, dorul.

Si daca privesti iubirea asa cum spune Sf Ap Pavel in Cap 13 catre Corinteni: "Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata" atunci e clar ca-i greu sa ajungi sa iubesti.

In contextul asta l-am intrebat:

Si atunci ce ne leaga pe noi?

Si raspunsul a venit fara preget:

Ne simpatizam cat de cat....

Littlest things

2010-10-04T14:14:00.000-07:00

Dupa ce a plecat la Paris, pentru 2 saptamani, m-am setat, fara sa-mi dau seama, pe “by myself” mode. De fapt, am inceput sa-mi dau seama de asta cand inainte de a traversa ca de obicei, printr-un loc nemarcat, am realizat ca nu mai e langa mine sa-mi spuna sa ma asigur. M-am asigurat si am traversat si mi-am reactivat simtul responsabilitatii. N-am mai exersat demult la asta…pentru ca n-a fost nevoie. E ca si cum atunci cand sunt cu el, constiintele noastre sa unesc intr-un spatiu care topeste grija, conventionalul, sobrul.

Dupa atata vreme de stat impreuna, am uitat cum e sa fiu singura (poate sa sune snob, dar asa simt). Nici nu stiu exact de unde sa incep si cum sa abordez aceasta aparent noua situatie. Mi-e urat acasa. Nu pot sa spun ca ma plictisesc dar am asa un sentiment de angoasa bacoviana (poate si pentru ca ascult Norah Jones)…si ma asez la calculator cu sentimentul ca o sa vina si-o sa ma dea la o parte, fara sa-i pese daca am treaba sau pur si simplu pierd vremea pe net. Asa face mereu. Stau la televizor si mananc chips-uri si ma astept sa strige din camera “ce mananci” si apoi sa vina, sa-mi ia punga din mana si sa manance tot. E 23:55 si-astept sa-mi spuna ca trebuie sa dormim mai devreme, ca sunt prea inceata si ma lungesc cu treburile inutil. Cand ies, evit sa merg prin zona in care haladuieste ceata de caini maidanezi din fata blocului nostru, desi mie nu mi-e frica de caini. Sau cel putin inainte nu-mi era….Asta e. Asta ar trebui sa-mi rezolve problema: pentru urmatoarele 2 saptamani trebuie sa fiu asa cum eram inainte.Cum eram inainte? Nu-mi mai amintesc. …

Te pupic!

2009-09-11T11:25:00.000-07:00

Women are from Venus Men are from Mars. N-am citit cartea dar titlul mi-e de-ajuns. Ca barbatii si femeile sunt fundamental diferiti cred ca toata lumea recunoaste (in afara de feministe). Deosebirile sunt grosolan de evidente atat din punct de vedere fizic cat si spiritual. Daca un pic de burta e cat de cat acceptabila la o femeie, pentru un barbat asta e un semn al decaderii. Barbatii devin dependenti de Playstation2, femeile devin dependente de poseta de la Musette. Barbatii gandesc mai simplu, femeile fac teoria conspiratiei. Barbatii au barba, femeile doar cele mai nenorocoase. Eh..si ma opresc aici. I've made my point.
Cu toatea astea, nu suntem asa de diferiti pe cat am fost invatati sa credem. Exista un loc comun, fundamental creat de forta comunicarii si a legaturilor. Azi, in tramvai (locul meu inspirational), ascultam fara voie conversatia unui domn la vreo 40 si ceva de ani (daca ar fi avut pana-n 30 i-as fi spus "tip") cu un prieten bun cu care spunea ca vrea sa se vada la o "carafa de vin", era asezat pe locul din spatele meu si vorbea cam tare. Atat de tare de nu ma putea gandi la ale mele. La un moment dat conversatia curgea spre final..domnul cu pricina si-a coborat vocea si a susurat reconfortant "bine mah..te pupic, bine..ne auzim, te pupic". Si-atunci am simtit ca trebuie sa ma intorc sa-l vad, dupa voce nu parea genul care "sa pupice" pe cineva. Am asteptat totusi (ca asa-i frumos si mie-mi plac lucrurile frumoase) si cand m-am ridicat sa cobor m-am uitat lung la el. Arata asa cum ma asteptam si asa cum reiesea din vocea guturala: un barbat mare, cu trasaturi ferme si colturoase. Si la statura lui era induiosator de ridicol sa-l auzi cu "te pupic"..Probabil ca asa vorbeste prietena/logodnica/nevasta/amanta lui cu prietenele sau cu apropiatii. Iar el, dintr-o empatie care-l depaseste a adoptat limbajul. Ce exemplu mai clar de atasament, empatie si apropiere. Daca stau a ma gandesc toti adoptam limbaje, expresii, tonuri , afecte de la oamenii cu care traim. In clasa a 2-a am inceput sa vorbesc rarait pentru ca stateam foarte mult langa o colega raraita. Nepotii incep foarte des sa vorbeasca "batraneste" cand stau in vacanta de vara la bunici.
E incredibil cat de empatici suntem. Si in orice relatie interumana, in orice apropiere, trasatura asta e frapanta si arata cat de induiosator incercam sa minimizam diferentele, cat de tare ne dorim sa gasim acel spatiul comun in care sa ne dezvoltam sentimentele si-n care sa crestem ca fiinte umane. E absolut genial sa ajungi sa vorbesti cum vorbeste prietena/prietenul tau chit ca nu ti se potriveste neaparat. In plus, e un proces inconstient. Ceea ce-l purifica de orice interes. Poate doar interesul de a ne regasi in celalat si de a ne confunda intr-un anumit punct cu celalat. Stiu care sunt diferentele dintre oameni (barbati si femei, tineri si batrani) dar cred ca mai interesant de studiat e cum isi gasesc ei punctele de intersectie.

"Aur si paine" sau visul proletarului minor

2009-09-08T13:31:00.000-07:00

In loc de teambuilding, pe timpuri de criza.

Recomandare: volum maxim in birouri!

http://www.youtube.com/watch?v=Zk-H3oRiuNg

Shopping

2009-09-08T12:39:00.000-07:00

Am o problema: nu ma descurc la cumparaturi. Am avut aceasta revelatie weekendul trecut, cand m-am avantat curajos in mall Vitan sa-mi mai diversific garderoba. Aveam foarte clar in minte ce trebuie sa cumpar..ma gandeam in acelasi timp ca e sezonul reducerilor deci e musai ca totul sa mearga struna. Ajung in mall, pe la 14. Forfota mare, vanatorii de oferte in actiune. Ma transform si eu si goana incepe: o rochita draguta intr-o parte, niste sandale misto in alta + pantaloni 3/4 la -50%! This is the day! Si uite-asa se duce o importanta parte din veniturile mele lunare. Oricum, mi-am luat chestii faine, au meritat astea 4 ore de du-te vino...Ies din mall si ma postez in statie la 123. Odata cu caldura ma napadeste sentimentul ca toti mallistii sunt ridicoli. Niciodata nu au indeajuns si isi petrec mai tot timpul incercand sa umple golul existential cu lucruri. De fapt, fenomenul este larg raspandit in consumerism. Este tipul de societate cel mai avid de material. Si intr-un final mi-am dat si eu seama ca sunt la fel de ridicola. Pt ca sistemul asta are o scara de valori foarte bine definita care se propaga peste tot: in toate clasele sociale, pe toate categoriile de venit. Si de-aici vine si lipsa masurii lucrurilor. Nu ne mai stim locul, nu ne mai stim masura.
Si in sistemul meu de masura, 4 ore de cumparaturi in mall e mult. Pe deasupra, dupa consultatii cu colegele mele, se pare ca nici n-am facut cea mai buna afarcere. De fapt, niciodata nu fac cea mai buna afacere la cumparaturi: ori nu gasesc marimile potrivite, ori tocmai pierd perioada de reduceri, etc..asta nu denota decat ca nu ma descurc foarte bine la cumparaturi. Nu fac o drama din asta. In definitiv nu arata altceva decat o lipsa de inspiratie (sau chiar noroc) intr-un domeniu delicat: moda. Oricum, sunt deschisa sa ma dezvolt in sensul asta...totusi, costul de oportunitate al invatarii este mult prea ridicat dupa standardele mele. Si nu sunt singura care crede asta. Nimeni nu s-a nascut cu microbul cumparaturilor (in afara de mallisti). Tocmai de asta mi-a venit o idee: "Curs rapid si interactiv de initiere in cumparaturi", "Cum sa eviti aglomeratia dar sa profiti de super oferte?" etc etc..Vorba aia, "haina face pe om" (in lumea asta).

Tips and tricks

2009-05-25T14:44:00.000-07:00

In timp ce ma plictiseam asteptand metroul in prima dupa-amiaza de duminica torida de anul asta, mi-a atras atentia o chestie care rula pe LCD-urile din statie: “Tips and tricks Israel”. Si printre diverse lucruri care tin mai mult sau mai putin de obiceiurile iudaice, apare si recomandarea ca la intrarea intr-un lacas de rugaciune, telefoanele mobile sa fie comutate pe silentios sau inchise. Asta se incadreaza la tips and tricks Israel/Germania/Franta/Romania/Afganistan/Japonia. Pentru ca e o chestiune de bun simt, adica e general valabila. Documentarea inainte de a merge intr-o calatorie te face constient de lucruri pe care poate ca le stiai instinctual dar cu care nu ai avut ocazia sa te intalnesti.
Oricum, constatarea asta m-a facut sa-mi dau seama ca de fapt, toate ghidurile turistice, de la orice editura, sunt compendii de lucruri de bun simt. Fiecare tara are modul ei de-as defini lucrurile de bunul simt si asta se rasfrange asupra societatii pe care o determina si de care e determinata. Daca mergi intr-o tara araba, ca femeie, nu se cuvine sa umblii noaptea pe strada alaturi de un barbat, daca nu e sotul tau. In Europa nimeni n-ar baga de seama. In America nu umbli pe strada noaptea.
Fiecare calatorie este o expeditie, o experienta de invatare, de cautare, de intelegere si deschidere catre lume.Ghidurile turistice iti spun lucruri pe care ar trebui sa le stii cand mergi intr-o tara straina. Ca sa ai un minim de siguranta intr-un loc in care nu ai radacini. Cred ca suntem legati metafizic de locurile in care ne nastem, copilarim, invatam, iubim, muncim. Toate reprezinta spatiul nostru, zona geografica in care ne sunt cunoscute si energiile pozitive si cele negative. GPSul mental isi redefineste rapid coordonatele in functie de tinta noastra si chiar si neasteptatul este oarecum predictibil. De ce invariabil cand ne intoarcem acasa dintr-o calatorie avem sentimentul ca drumul e mai scurt decat la plecare. Pt ca ne proiectam familiar si emotionant imaginea locului in care vom ajunge si de care apartinem intr-un fel ciudat. S-ar putea ca la romani sa fie mai accentuat sentimentul asta de apartenenta si avem si terminologia care sprijina ideea: cand cineva se stabileste in alta tara se vorbeste despre “stabilirea in strainatate”.
Tocmai de asta simt ca acasa trebuie cumva sa-mi gasesc sensul si implinirea…stiu ca oricat de mult as calatori si oricat as invata din asta, tot acasa as deveni cea mai buna varianta dintre cele posibile..In satul asta global despre care se vorbeste, nu cred ca am flexibilitatea/inspiratia sa fiu altceva decat musafir. Nu am fost crescuta pentru altceva.

Schimb

2009-04-09T13:43:00.000-07:00

Azi m-a sunat mama sa-mi spuna ca o prietena de-a mea din copilarie a scris in ziarul Tribuna. Ei bine, da. Un articol pe 2 pagini despre “implinirea a 700 de ani de la atestarea documentara a satului Toparcea”. In calitate de doctorand. Asta e un lucru laudabil, si eram pregatita sa ma bucur pentru prietena mea pana cand am simtit o oarecare nota de repros in vocea ei. Ceva de genul “uite, fata asta face chestii faine..chestii pe care si tu le-ai putea face..”. Si atunci mi-a fost ciuda. Asa cum mi-a fost ciuda intr-a saptea, cand Adi Jiman mi-a dat cu flit la “seara distractiva” desi eu eram topita dupa el.

Revenind, mi-a fost ciuda ca maica-mea crede ca atestarea documentara a satului Toparcea e mai insemnata decat semnalizarea la raft a promotiilor “24 la pret de 22” sau planul de vanzari sau decorarea capetelor de raft. Sincer. In facultate am facut 4 ani voluntariat, proiecte pentru studenti, am facut planuri media, am avut aparitii in Jurnalul National, Dilema Veche, Bursa, Capital, hm…in Business magazin, 24-FUNetc. Si acum fac voluntariat. Si cred ca lucrurile se pot schimba aici si in lume printr-un simplu exercitiu de vointa. Imi place sa calatoresc, sa fac poze, sa citesc, sa cant, sa dorm. Am invatat pe de rost sonetele lui Shakespeare. Imi scriam cuvintele necunoscute (in majoritate neologisme) cand citeam romane. Cred ca fiecare are calea lui. Nu-mi place sa judec pe nimeni (imi place sa admir) si nici sa fiu judecata. “Nu pune lupa pe mine, ca nu arat frumos..”cum zicea Preda.

Nu sunt doctorand. Probabil ca n-o sa fiu niciodata si nici nu inteleg de ce titlul asta da o alta insemnatate pentru un articol-poveste. Lucrurile sunt ceea ce sunt. Nici mai mult nici mai putin.
Oricum, azi am inteles inca o data ca nu ma comunic bine, nici chiar catre oamenii importanti din viata mea. Si atunci oare cum ma comunic catre restul lumii? “Schimbul elibereaza omul la fel de bine ca imponderabilitatea. Trasatura lui esentiala e comunicarea”. Asta am citit in “Fils de pub” a lui Seguela. Si asta mi-am propus sa fac in continuare. Schimb. De mailuri, impresii, idei, numere de telefon.

State of mind

2009-03-23T14:16:00.001-07:00

Mess absolut (gol)

2009-02-19T15:28:00.000-08:00

Friends 0/1: asta aveam in partea stanga sus a ferestrei mele de Yahoo Messenger. M-am gandit. Nu sunt maniaca, nu navighez ca disperata, nu intru in fibrilatii daca nu stau 2 seri la rand la chat...Si totusi, in seara asta aveam chef sa mai vorbesc cu oamenii, sa-mi mai verific prietenii, sa le vad statusurile: care mai face bagaje, care mai invata, care se uita la film (si la ce film), care ce a mai citit interesant, care s-a mai indragostit...din astea. Si..surpriza! In lista mea de mess e o singura persoana si aia offline.
Dupa cateva momente de panica in care m-am delogat/relogat de cateva ori, am inceput sa ma smiorcai, am disperat-o pe Nico, care mi-a zis ca ma pot loga si de pe laptop-ul ei. Asta am facut. Rezultat: “Friends 0/1”. Nu-mi vine sa cred ca m-am simit asa debusolata doar pt ca mi-au disparut peste noapte (la propriu) toate contactele din lista de mess. Nu-mi vine sa cred ca mi-am facut tot felu de scenarii despre cum s-a putut intampla asa ceva, despre cate contacte am pierdut cu ocazia acestui incident, despre cum le-as putea recupera.
Cat de importanta e pentru mine comunicarea asta virtuala? Nu stiu..pe o scara de 1 la 5, as zice 4. E trist? Depinde din ce punct de vedere. In conditiile in care toata lumea are cont pe facebook, hi5, linkedin, flixter, ringo, etc etc etc, nu cred ca e ciudata panica asta. Daca maine as afla ca nu mai am cont pe yahoo sau gmail m-as gandi ca mi-am pierdut o ditamai baza de date cu oameni si informatii de ani de zile. Daca intr-o zi ma trezesc ca nu mai am niciun contact in lista de Mess, e posibil sa intru putin in panica. Acolo ii gaseam pe cei cu care nu reuseam sa ma vad in fiecare zi, acolo ma pierdeam de multe ori in conversatie...E cam nelinistitoare situatia. Sa fii cumva, intr-un scenariu mult simplificat, in pielea Angelei Bennet, in retea.
Pe de alta parte, toate conversatiile astea virtuale au in ele ceva artificial, ceva mercantil. Seamana cu niste kitsch-uri. E putin ridicol sa crezi ca un chat poate cumva sa compenseze lipsa unor oameni care-ti sunt dragi si decat sa-ti petreci 80% din timp vorbind virtual cu ei, mai bine v-ati da intalnire la fantana de la Universitate si v-ati duce la o cafea. Poate ca n-o faci azi pentru ca n-ai timp: ai ajuns tarziu de la munca/scoala/sala, nu mai ai chef de nimic asa ca..mai bine stai si vorbesti diverse in timp ce mananci un sandvis si citesc 4 mailuri. E mai eficient ca timp asa. Clar ca da. Si daca maine n-ar mai fi toate astea? Asta o sa-mi ocupe mintea saptamana asta.

Promisiuni

2009-02-17T12:29:00.001-08:00

2 days in Paris

2009-02-02T14:20:00.000-08:00

Am vazut de curand o excelenta comedie franceza, cu Julie Delpy si Adam Goldberg. Si pe langa toate fazele haioase, de un umor franco-american rafinat, intelectual, filmul asta m-a atins si cu modul in care Marion vorbeste despre iubire si relatii. M-a atins in sensul a facut cea mai completa si realista descriere a lucrurilor care se intampla intre 2 oameni care incearca ceva impreuna. Stiiiu...ar trebui sa schimb macazul. Sa trec la politica sau la masonerie dar momentan imi place sa mai zabovesc putin in starea asta melancolico-blegoasa. Asa. De sanchi. Nah..cititi. Dont be shy to cry.

It always fascinated me how people go from loving you madly to nothing at all, nothing. It hurts so much. When I feel someone is going to leave me, I have a tendency to break up first before I get to hear the whole thing. Here it is. One more, one less. Another wasted love story. I really love this one. When I think that its over, that I'll never see him again like this... well yes, I'll bump into him, we'll meet our new boyfriend and girlfriend, act as if we had never been together, then we'll slowly think of each other less and less until we forget each other completely. Almost. Always the same for me. Break up, break down. Drunk up, fool around. Meet one guy, then another, fuck around. Forget the one and only. Then after a few months of total emptiness start again to look for true love, desperately look everywhere and after two years of loneliness meet a new love and swear it is the one, until that one is gone as well. There's a moment in life where you can't recover any more from another break-up. And even if this person bugs you sixty percent of the time, well you still can’t live without him. And even if he wakes you up every day by sneezing right in your face, well you love his sneezes more than anyone else's kisses.

Grinch vs Mosu'

2008-12-26T16:22:00.000-08:00

In general, cand lucrurile incep prost, nimeni nu se asteapta sa se termine bine. Normal, posibilitatea asta nu e exclusa dar necesita o conjunctura favorabila, o sinergie exact in directia care sa deturneze situatia...in general, cand incep prost se termina la fel. Chestia asta functioneaza dupa principiul logicii elementare. E acceptabila. La fel e si situatia in care lucrurile incep bine si se termina bine, in general. Dar cum e cand nu se intampla asa?
E 27 decembrie, 1 a.m. si nu pot dormi (eu nu am insomnii prea des). Craciunul a inceput binisor. Nu zic bine pentru ca asa cum se intampla cu toata lumea, daca-ti planifici pregatirile pana la ultimul detaliu si iti dai seama ca din 3 instalatii cate ai nevoie pentru brad numai una iti functioneaza sau ca ai uitat sa iei praf de frisca pentru tortul de Craciun si pentru nimic in lume nu te-ai mai duce sa mai stai o data la coada aia sufocanta din Carrefour, risti sa pierzi spiritul Craciunului. A! Si sa nu uit, daca peste toate astea, dimineata, in Ajun, afli prin sms de la prieteni si cunoscuti ca cineva ti-a spart contul de Yahoo, s-a logat pe messenger, a cerut cartele telefonice, bani si voturi, in numele tau, atunci poti sa spui ca Grinch exista deopotriva cu Mosul.
In ciuda acestor incidente mai mult sau mai putin obisnuite “in the most wonderful time of the year”, mi-am revenit repede dupa ce-am decorat bradul impreuna cu ai mei si am impachetat cadourile. Afara fulguia si toata strada stralucea in stelute, saniute si Mosi colorati. Au inceput sa vina colindatorii, vestitorii unei seri de stat la povesti cu un vin fiert cu scortisoara alaturi si cu prieteni. Apoi a venit Mosul! Si cred ca anul asta am avut prima mea revelatie constienta cu privire la Mos. Nu numai ca exista, dar el intruchipeaza spiritul Craciunului: oameni dragi care se gandesc la tine iar tu le raspunzi la fel. Sa primesti fara sa te astepti (statistic, cadourile neasteptate sunt cele mai reusite), exact mp3 player-ul pe care-l vroiai de atata vreme, sa te uiti cu emotie si speranta cum sunt rupte frenetic ambalajele pe care le-ai impachetat cu atata grija, sa te intalnesti cu un prieten pe care nu l-ai vazut demult sa va surprindeti schimband cadouri...asta inseamna Craciunul. Toate cadourile pe care le dai sau le primesti sunt promisiunea si garantia ca ii cunosti pe cei care-ti sunt dragi si speranta ca o sa ai sansa sa-i cunosti si sa fii aproape si de-acum incolo. Tocmai de asta mi-am dorit sa vina Mosul in fiecare zi de-acum incolo...
Nu stiu daca o sa-mi iasa....cert e ca a doua zi, a trebuit sa plecam cu totii spre capitala datorita unei probleme de familie. Pe langa faptul ca mi-am uitat o groaza de lucruri pe-acasa, am plecat in prima dimineata din iarna asta in care ningea vartos...am avut senzatia ca las in urma casuta si orasul din povestile cu iarna ale lui Andersen. Si acum stau si ma intreb de ce se intampla toate astea? Cine mi-a furat Craciunul?
Mi-am contramandat toate planurile de Revelion si mi-e teama de starea de spirit in care o sa ma gaseasca Noul An...nu ca nu m-as adapta la situatii, dar eram setata sa fac altceva si acum am de lucrat la dilema de care pomeneam mai sus: ce faci cand lucrurile incep bine (deci nu poti da vina pe conjunctura) si nu se termina la fel? How do you cope? Unde gasesti explicatiile si sensul? Eh...om trai si-om vedea. Pana atunci, good night and good luck (am vazut in sfarsit filmul si mi-a placut Ed Murrow :P)!

Colorblind

2008-10-06T14:02:00.000-07:00

Pe clasa a 9 –a s-a intamplat sa ma apropii foarte tare de o colega care apoi a devenit prietena mea cea mai buna. Cand am terminat liceul, s-a intamplat ca toata lumea sa coteze foarte bine ASE-ul ca optiune universitara si 4 ani mai tarziu am absolvit la ASE. Cand colegele mele de la munca s-au gandit sa faca echipa pt a participa la competitia interna de fotbal s-a intamplat sa fiu acolo si acum merg in State la finala mondiala. Am realizat ca tot ce am facut pana acum a fost o intamplare. Sunt o intamplare si incerc sa-mi gasesc imprejurarea, sensul.
Cred ca exista doua categorii de oameni: cei care nu fac nimic la intamplare si cei ale caror actiuni sunt in totalitate intamplatoare. Daca ar fi sa continui schema logica as spune ca in cadrul fiecarei categorii sunt cei care sunt constienti si-si asuma modul lor de viata si cei care traiesc in cercul intamplarii, fara sa stie cine-i determina sau incotro se indreapta. Asta nu inseamna neaparat ca sunt mai putin fericiti decat ceilalti doar poate putin dezorientati. De fapt, daca stai sa te uiti in jur, nimeni nu e realmente fericit sau sunt foarte putini care reusesc sa fie cu adevarat fericiti. E tot o chestiune de perspectiva: cum te privesti in raport cu colegii, cu prietenii, cu iubitii, cu viata. Este o chestiune despre cum te impaci cu diferentele dintre tine si ceilalti.
Cand te-ai despartit de prietenul tau de 2 luni si inca te gandesti aproape in fiecare zi la cum erati impreuna este pentru ca simti nevoia sa gasesti niste raspunsuri, sa justifici oarecum timpul ala petrecut impreuna. L-ai iubit? Nu, e clar ca nu aveai cum pentru ca el era mereu in alta parte, te-a comparat, te-a intristat de la inceput. Te-a iubit? Intrebare stupida. Si atunci de ce v-ati intalnit? De ce v-ati intersectat? Destin? Asa a fost sa fie o sa-ti spuna mama. Asa adica? V-ati despartit dupa o relatie fara sens, fara inceput si fara sfarsit. Si atunci cum poti sa justifici toata chestiunea punand-o pe mana destinului? Nu prea e logic sa faci asta. A fost o simpla intamplare. O alta intamplare dintr-un lung sir, ca si cum cineva, undeva, a planificat asta pentru tine. E cel putin nelinistitor gandul asta, ca toate lucrurile sunt intamplatoare si ca le poti influenta foarte putin si nesemnificativ. E ca si cum ai fi daltonist, fara sa fii in stare sa distingi ce te poate implini si ce te poate nenoroci. E ca si cum ai fi un artist la discretia unui regizor pretentios, care oricand poate sa te transforme din protagonist in figurant. Si aici imi vine in minte un citat care m-a obsedat mult timp "Dumnezeu nu face altceva decat sa ne priveasca si sa ne omoare cand devenim plictisitori.."Infricosator.
Nu trebuie decat sa prind momentul din care a inceput sa se deruleze firul intamplarii si am in fata 24 de ani mai fericiti sau mai tristi. Ce simt acum este ca lucrurile astea, sirul asta de intamplari nu se leaga deloc. Ma simt ca un lapte pus la prins care nu reuseste sa-si formeze cantitatea necesara de lactobacterii care sa-l inchege. Oare ce-ar trebui sa fac sa gasesc sensul lucrurilor, sensul deciziilor, sensul tristetii si al fericirii? Pe de alta parte intamplarea nu are niciun sens...Clar, o sa raman cu dilema asta o perioada. Pana cand o sa adun suficiente succese care sa-mi aduca aminte ca totusi pot sa fac ceva care sa m-ajute sa accept mai usor nonsensul intamplarii.

Suntem faini?

2008-08-02T04:53:00.000-07:00

Oamenii se intalnesc, apoi se indragostesc, apoi se iubesc si apoi se despart. E vineri seara si eu stau cu o bere langa mine si cu Coldplay in boxe. Coldplay canta exact despre asta. Despre cum traiesc si iubesc oamenii. De asta au si vandut 1.6 milioane dintr-un singur album (vorbesc de Parachutes). Pentru ca ei au ales sa cante despre lucruri la care majoritatea oamenilor evita sa se gandeasca. Desi, in mod ironic, asta le ocupa in proportie de 80% mintea, aproape tot timpul.

Pe de alta parte, ca sa vorbesti tot timpul despre cum nu intelegi de ce nu te poti desparti de tipul cu care esti de "100 ani" desi el ti-a dat toate motivele si aproape te-a incurajat s-o faci, sau despre cum simti ca mereu e cu mintea la altcineva, despre cum crezi ca nu va potriviti desi sunteti bine impreuna si vorbiti o groaza de lucruri, despre cum l-ai intrebat daca sunteti faini impreuna, daca sunteti in cea mai buna forma, asa cum ar trebui...despre cat de ridicola te-ai simtit cand la o discutie dupa ce v-ati impacat a 2-a oara ti-a spus ca e clar ca nu ajungeti nicaieri....despre cat de tare vroiai sa mearga, despre cat de trista te-ai simtit cand ai realizat ca erai singura care-ti doreai sa mearga (despre cum ai incercat ulterior sa te convingi ca nu-ti doreai asta realmente), despre cum ti-a incoltit in minte gandul ca ai fost incapabila sa-i dai suficiente motive ca sa-si doreasca si el acelasi lucru, despre cum simteai ca-ti pierzi entuziasmul cu fiecare zi in care nu se intampla nimic, cu fiecare zi in care realizai ca totul a devenit artificial si banal, cu fiecare zi in care simteai aproape dureros ca intre voi nu exista nimic mai mult decat niste gesturi conventionale, niste automatisme si coincidente pe care nu ati gasit inspiratia sa le transformati in ceva mai frumos, cu fiecare zi in care iti dadeai seama ca ce va particularizeaza nu vi se potriveste doar voua, cu fiecare zi in care stiai ca desi te-ai straduit sa simplifici cat mai mult lucrurile, ele au ramas la fel de incalcite, cu fiecare zi in care iti dadeai seama ca nimic nu se leaga si ca asa a fost de la inceput... Ca sa vorbesti mereu despre asta ar trebui sa nu te deranjeze sa devii derizoriu. Ar trebui sa nu te deranjeze sa devii nefericit.

Am gasit pe net un filmulet in care un psiholog american incearca sa explice de ce sunt oamenii fericiti. Tipul face un discurs inteligent si amuzant in acelasi timp, despre evolutia creierului uman, despre cum oamenii au capacitatea de a simula senzatii. De exemplu, stii ca daca-ti iei bluza aia de casmir in ziua in care s-au anuntat 30 de grade, o sa te sufoci de cald. Stii asta pentru ca poti experimenta mental cum te-ai simti la 30 grade, cu o bluza de casmir pe tine. La un moment dat, se vorbeste acolo despre capacitatea noastra de a sintetiza fericirea si ca asta e un extraordinar mecanism psihologic de autoconservare pe care unii dintre noi il detin intr-o masura mai mare decat altii. Explicatia e una elaborata, bazata pe statistici si experimente. In principiu se refera la asumarea optimista a unei realitati imperfecte. Eu ma intreb totusi, dupa care dintre cele doua tipuri de fericire alergam? Fericirea sintetica, cea pe care o creeaza creierul nostru sau fericirea naturala, cea justificata, autentica. Nu prea conteaza. Cand esti cu cineva si intrebi “Suntem faini?” inseamna ca mecanismul care va tinea impreuna, fie el unul “sintetic”, a inceput sa dea rateuri. Incepi sa-ti pui intrebari, incepi sa te saturi de fericirea asta masluita. Esti liber, ai capacitatea sa alegi ce vrei sa fii si unde vrei sa ajungi. Asta nu-ti va aduce neaparat fericirea si multumirea dar te ajuta sa stii ca ai curajul sa alergi dupa altceva, in alt loc in care speri sa gasesti pe cineva cu care sa poti fi “fain”, eventual pentru totdeauna....Probabil ca la asta se reduce totul. La curajul de a te desprinde atunci cand te simti mai prins ca niciodata, curajul de a nu te complace, curajul de a pleca atunci cand nu mai ai motive sa ramai si curajul de a-ti asuma decizia pana la capat.

Suntem scenaristii propriilor povesti. Si cand povestea pe care o traim nu ne aduce fericirea, nu avem alta solutie decat sa-i construim frumos un final si sa ne asternem din nou pe scris. Nu avem nevoie decat de putina autoindulgenta si de multa inspiratie, ca sa nu ne plafonam.
« Viata e un exercitiu continuu pentru rezolvarea creativa a problemelor » - Michael Gelb

Calea de a fi bun

2008-06-23T12:45:00.000-07:00

"Mai e o cale sa mai fii bun" asa incepe intriga din Vanatorii de zmeie, pe care am citit-o cu un persistent nod in gat. Pt ca e cutremuratoare povestea pe care o spune un medic afgan ajuns la a doua tinerete, atunci cand ai vreme sa te gandesti la toate lucrurile pe care pana atunci le tineai intr-un mp3 player...M-a impresionat foarte tare cartea asta si am incercat sa o pastrez cu mine si s-o scot de cate ori am nevoie. Ca dovada ca o aduc din nou in discutie acum, ca dovada ca m-a inspirat sa scriu..lucru de care sincera sa fiu, nu ma simt pregatita si pe care l-am tot amanat. N-o sa m-apuc acuma sa listez motivele pentru care ma indoiesc de capacitatea mea de a scrie..principalul ar fi ca sunt prea mica. N-am acumulat destul. Si intr-o societate a abundentei e important sa acumulezi ca sa fii fericit si ca sa poti sa-i faci fericiti si pe altii. Cred ca asta e cel mai frumos lucru la consumerism...ca pleaca de la postulatul ca oamenii nu au nevoie decat de un pic de fericire. Fericirea aia simpla care vine pur si simplu, la fel de natural cum dupa o amiaza caniculara vine ploaia torentiala, cu balti mari si bulbuci.
Azi, cand ma intorceam de la serviciu, in caldura aia inabusitoare din tramvaiul 21 determinata de inceputul de iulie si de geamurile care nu se pot deschide decat pana la 45 grade mi-am dat seama ca singura cale de a fi fericit este sa ai sansa de a fi bun. Si toti avem sansa asta, daca avem putina ingaduinta si inca putina vointa. Ingaduinta de a intelege ca omul ala cu acordeonul, care-ti sacaie creierii cu rodata si totusi nepretuita Casuta noastra nu e cu nimic mai prejos decat esti tu la birou, inglodat in rapoarte toata ziua. Presiunea e aceeasi pentru amandoi. Intr-adevar...fiecare tinteste lucruri net diferite. Oricum, daca tu intelegi asta despre el, si el ar trebui sa inteleaga ca nu poti gasi niciun motiv sa-i arunci 1 ron in paharul ala de plastic atarnat de cureaua acordeonului. Nu ar avea nici rost nici logica. Ar fi ca si cum in lipsa papusarului, fiecare ar incepe sa se ingrijeasca de jocul pe scena al papusii vecine. Ridicol. Asadar, daca tipul cu acordeonul ar intelege asta, s-ar scuti de frustare si ar fi mai impacat cu sine. Nu, nu vreau sa spun ca traim dupa principiul "scapa cine poate" ci ca daca am fi cu totii mai ingaduitori, am putea sa fim mai buni, mai umani, mai fericiti. Fiecare pe cont propriu si impreuna in acelasi timp. Ca-ntr-o pilda budhista.
Spre exemplu, daca la sfarsitul unei zile de cacao gasesc puterea sa vorbesc cu mama, reusesc sa-i infrunt speranta plina de repros, sa vorbim putin, cateva minute, cateva nimicuri...inseamna ca am inteles ce e important pentru ea. Am inteles ca n-am avut nevoie decat de un pic de vointa ca sa ies din introspectia egoista in care imi place sa stau in fiecare zi si sa comutez pur si simplu pe alt post. Unde gasesc o emisiune veche, care mi-e foarte familiara si foarte draga. Si dupa asta, daca mai schimb doua vorbe cu nea' Miki, de la coltul blocului, care tot timpul are chef de vorba si e si putin cam invaziv..atunci pot sa spun ca am avut marea sansa de a ma intoarce la timp inainte de a traversa din nou neregulamentar. Exact la timp, cat sa evit o catastrofa. Exact la timp cat sa nu uit cine sunt. Si-atunci nu-mi ramane decat sa merg cu grija, in fiecare zi, si sa ma asigur ca sunt mereu cea mai buna dintre variantele mele posibile.